Credința în predestinare (al‑Qadr)

Credința în predestinare în Islam nu înseamnă determinism sau pasivitate, ci recunoașterea voinței lui Allah împreună cu afirmarea responsabilității umane. Dreptatea lui Allah nu se măsoară după standardele noastre limitate; la fel cum un elev poate vedea corectarea profesorului ca pe o nedreptate, când de fapt este dreptate pentru binele său, astfel ne pot părea decretele lui Allah enigmatice, dar în esență ele sunt înțelepciune și dreptate pe care nu le cuprindem pe deplin.

Allah dă omului rațiune și voință, și îl va judeca în limitele capacității și libertății sale. Textele care par să indice constrângere se referă la lucruri cosmice dincolo de puterile noastre, pentru care robul nu va fi întrebat, în timp ce faptele care atrag răsplată sau pedeapsă sunt în sfera alegerii omului. Prin urmare, călăuzirea și rătăcirea sunt rezultatul efortului unei persoane și al faptelor pe care le-a ales prin libera sa voință.

Cei drepți din generațiile trecute au luat credința în predestinare ca un impuls pentru muncă, efort și urmarea mijloacelor, fiind convinși că rizicul și termenul de viață sunt predestinate; astfel au muncit cu sârguință și s‑au încrezut în Allah fără lene sau pasivitate. A folosi predestinarea ca scuză pentru neîndeplinire sau păcat este un argument slab și respins, pentru că omul nu cunoaște necunoscutul său, ci urmează poftei sale; nimeni nu are scuză pentru a abandona porunca lui Allah.

الإيمان بالقدر في الإسلام لا يعني الجبر أو التواكل، بل هو إقرار بمشيئة الله مع إثبات مسؤولية الإنسان. إن عدالة الله لا تُقاس بمقاييس البشر القاصرة؛ فكما قد يرى التلميذ تأديب معلمه ظلماً وهو عين العدل لمصلحته، قد تبدو لنا أقدار الله غامضة، لكنها في جوهرها حكمة وعدل لا نحيط بكافة جوانبهما.

يعطي الله الإنسان عقلاً وإرادة، ويحاسبه في نطاق قدرته وحريته فقط. النصوص التي توحي بالإجبار تشير إلى أمور كونية فوق طاقتنا لا يُسأل عنها العبد، بينما الأعمال التي يترتب عليها الثواب والعقاب هي في دائرة اختيار الإنسان. لذا، فإن الهداية والضلال هما نتيجة لسعي المرء وأعماله التي اختارها بإرادته الحرة.

اتخذ السلف الصالح من الإيمان بالقدر دافعاً للعمل والجهاد والأخذ بالأسباب، مؤمنين أن الرزق والأجل مقدران، فعملوا بجد وتوكلوا على الله دون كسل أو خمول. أما الاحتجاج بالقدر لتبرير التقصير أو المعصية فهو حجة واهية ومردودة، لأن الإنسان لا يعلم غيبه، بل يستجيب لشهوته، فليس لأحد عذر في ترك ما أمره الله به.